Spovedanie

Mai cer o clipă, o clipă şi atât.
E mult o făramă de veşnicie
Să dai unui om ce în păcat s-a născut,
Să spună adio şi apoi să nu fie?

Te cer pe tine înger de lut.
În ceasuri şi ore şi în timp adormit,
Spre tine arhanghel din timpul trecut
Vise, speranţe şi gânduri trimit.

Mai iartă o dată un suflet murdar,
Mai iartă şi şterge cu un vechi minutar,
Mizeria şi acel păcat legendar,
Căci lacrimi amare şi calde presar.

Atâta mai cer. O clipă şi atât.
Să plec impăcat prin valuri aprinse,
Să ating cu un deget acel absolut,
Sa aflu mistere de ceaţă cuprinse.

Monologul Prafului

Nu pricep singuratatea sufletului, dar o simt. Nu inteleg de ce valuri de amintiri, odata incalcite in panzele Sheherezadei , se intorc sa desfaca rani cusute pe viu . Mi-e teama sa ma uit in sus , sa simt si sa vad cu sufletul ca s-a sfarsit. Si defapt nu s-a sfarsit, doar rabdarea nu mai poatea rabda si indica rezervorul ala odata plin cu fericire ca e pe rosu . Si atunci ajunsa intr-o stare din asta ma gandesc:"Ce-ar fi sa ma integrez in absolut? Sa ajung si eu cer, si sa se uite altii la mine ca la sfarsitul lumii".
Cand ma gandesc la amestecul dintre humus si tesuturile omenesti , mi se face scarba si parca as striga "Dati-mi foc si imprastiati-mi cenusa in cosmos!". E nebunesc cand realizez ca milioane de particule de mine or sa ajunga praful de pe televizor , sau viitorul stranut al unui mos. Si cine ar sti atunci ca inspira praf de om? Pacat insa ca in starea de descompunere nu te mai poti exprima liber.
Consteintizez in fiecare dimineata implacabilitatea destinului si imi dau seama ca nu mai are rost sa adorm cu speranta.E greu , e greu sa vezi cum se termina tot si tu nu poti sa faci nimic , si atunci.. atunci speri. Speri in soarta , speri in cer , speri in Dumnezeu(chiar daca pana atunci ai negat orice posibila existenta a lui) , speri in leacuri , speri in flori , in tot ce se poate spera.
Dupa toate astea , ma urc si stau singura pe un varf de ceva , si simt cum ma impanzesc iar amintirile incalcite in mrejele Sheherezadei , cum aud voci si simt fiecare atingere a trecutului : fiecare ochi , fiecare deget, ca intr-un final sa vad cu mintea ca .. s-a sfarsit .

Strainul

"-Poftim, ia un loc! Scaunul asta te asteapta de mult." I-am spus privindu-l in ochi prin aburi de fum.
"Ma uit la tine, straine, ma uit si mi-e greu sa-ti spun ca nu numai scaunul te astepta; te asteptam si eu. Stau aici de cateva minute, ore ... ani? Poate chiar de o vesnicie. De la atata asteptat m-am transformat intr-o gura de horn. Tigara dupa tigara, dupa tigara".
I-am zambit. Un chip de sticla ma privea. S-a asezat usor, si-a aprins o tigara si... si atat. Niciun cuvant, niciun murmur, nicio clipire, un urlet, scancet, nimic.
"Nu credeam ca fumezi!?! Bine, nu credeam nici despre mine ca am sa fumez vreodata. Detest asta. Detest fiecare urma serpuita de fum."
Nimic.
Niciun gest.
Ma uit la acest strain si prin valuri de amintiri recunosc chipul de sticla, ochii pironiti, buzele pecetluite ... Fiecare fir de par, deget, unghie, pana ca si rasuflarea ascunde parfumul unui trecut comun.
E nemiscat.
Privirea ma apasa. Ma doare gura, ma dor ochii si mainile.
"-Nu te mai holba asa la mine!!! Innebunesc!" Am urlat aruncand scrumierea departe, peste panzele de amintiri.
"Tu, straine ... TU!!! Ce-mi faci? De ce ma chinui? De ce nu ma ierti?
IARTA-MA!"
Cu acelasi chip de sticla, s-a ridicat de pe scaun, de la masa. A disparut in umbrele de fum.
Il rog.
Il rog sa ma ierte mereu. Pentru ca acest strain ...
Acest strain sunt EU!

Fetita mica, mica de tot

Din ochi pe nas coboara usor pe mana, pe sub degete, mi se topeste pe unghii, mai apoi pe stilou, pe penita, prin cerneala, pe hartie: O POVESTE.
O poveste despre o fetita mica. Mica de tot. In fiecare dimineata se uita in oglinda si se silea sa rada. Un canin, un molar, incisivii... DA! un zambet.
Fetita radea cu gura, radea cu fiecare dinte... dar zambetul ei nu avea nicio radacina in adancul sufletesc . Mereu, cand soarele domnea cu maiestrele-i raze pe cer,ii spunea acestuia: "In fiecare dimineata cand ma trezesc, zadarnic incerc a-mi desparte buzele si a-mi arata dintii. Zadarnic mi se miscoreaza ochii si pometii se ridica usor ca doua briose coapte caci eu ... eu tot nu pot zambi. Invata-ma tu frate soare." Dar soarele tacea molcom agatzat pe bolta cereasca. Mangaia usor un chip naiv de copil.
Fetitza, vazand ca nici bunul ei prieten nu ia in seama durerea ei, incerca sa planga. Mare i-a fost tristetzea cand nici macar o lacrima nu s-a scurs din amarul sufletului ei .
Induiosat soarele, vazand ca tacerea n-a pricinuit niciun bine, i-a soptit:"Fetitza mea mica, mica de tot, de-mi incapi intr-un zambet, cum vrei tu a plange sau zambi cand tu, mititico, esti amandoua? nu sti tu ca fiecare lacrima ce se topeste pe buze intr-un zambet esti chiar tu ? . . . "