Strainul

"-Poftim, ia un loc! Scaunul asta te asteapta de mult." I-am spus privindu-l in ochi prin aburi de fum.
"Ma uit la tine, straine, ma uit si mi-e greu sa-ti spun ca nu numai scaunul te astepta; te asteptam si eu. Stau aici de cateva minute, ore ... ani? Poate chiar de o vesnicie. De la atata asteptat m-am transformat intr-o gura de horn. Tigara dupa tigara, dupa tigara".
I-am zambit. Un chip de sticla ma privea. S-a asezat usor, si-a aprins o tigara si... si atat. Niciun cuvant, niciun murmur, nicio clipire, un urlet, scancet, nimic.
"Nu credeam ca fumezi!?! Bine, nu credeam nici despre mine ca am sa fumez vreodata. Detest asta. Detest fiecare urma serpuita de fum."
Nimic.
Niciun gest.
Ma uit la acest strain si prin valuri de amintiri recunosc chipul de sticla, ochii pironiti, buzele pecetluite ... Fiecare fir de par, deget, unghie, pana ca si rasuflarea ascunde parfumul unui trecut comun.
E nemiscat.
Privirea ma apasa. Ma doare gura, ma dor ochii si mainile.
"-Nu te mai holba asa la mine!!! Innebunesc!" Am urlat aruncand scrumierea departe, peste panzele de amintiri.
"Tu, straine ... TU!!! Ce-mi faci? De ce ma chinui? De ce nu ma ierti?
IARTA-MA!"
Cu acelasi chip de sticla, s-a ridicat de pe scaun, de la masa. A disparut in umbrele de fum.
Il rog.
Il rog sa ma ierte mereu. Pentru ca acest strain ...
Acest strain sunt EU!