Monologul Prafului

Nu pricep singuratatea sufletului, dar o simt. Nu inteleg de ce valuri de amintiri, odata incalcite in panzele Sheherezadei , se intorc sa desfaca rani cusute pe viu . Mi-e teama sa ma uit in sus , sa simt si sa vad cu sufletul ca s-a sfarsit. Si defapt nu s-a sfarsit, doar rabdarea nu mai poatea rabda si indica rezervorul ala odata plin cu fericire ca e pe rosu . Si atunci ajunsa intr-o stare din asta ma gandesc:"Ce-ar fi sa ma integrez in absolut? Sa ajung si eu cer, si sa se uite altii la mine ca la sfarsitul lumii".
Cand ma gandesc la amestecul dintre humus si tesuturile omenesti , mi se face scarba si parca as striga "Dati-mi foc si imprastiati-mi cenusa in cosmos!". E nebunesc cand realizez ca milioane de particule de mine or sa ajunga praful de pe televizor , sau viitorul stranut al unui mos. Si cine ar sti atunci ca inspira praf de om? Pacat insa ca in starea de descompunere nu te mai poti exprima liber.
Consteintizez in fiecare dimineata implacabilitatea destinului si imi dau seama ca nu mai are rost sa adorm cu speranta.E greu , e greu sa vezi cum se termina tot si tu nu poti sa faci nimic , si atunci.. atunci speri. Speri in soarta , speri in cer , speri in Dumnezeu(chiar daca pana atunci ai negat orice posibila existenta a lui) , speri in leacuri , speri in flori , in tot ce se poate spera.
Dupa toate astea , ma urc si stau singura pe un varf de ceva , si simt cum ma impanzesc iar amintirile incalcite in mrejele Sheherezadei , cum aud voci si simt fiecare atingere a trecutului : fiecare ochi , fiecare deget, ca intr-un final sa vad cu mintea ca .. s-a sfarsit .